Fun Collector

Nicu Ilie

16% este taxa unica, 16% este si sustinerea lui Tariceanu. De unde se vede ca TVA-ul unic, care e 19%, e mai puternic decat premierul, aproape cat premierul si udemereul la un loc (n-as vrea sa le dau idei!). Cu tot cu vicepremierul Marko, Tariceanu strange în Parlament niste 22 de procente, cat TVA-ul de acum cativa ani. Intrebare: daca, în cateva luni, popularitatea noului guvern va scadea spre 5%, asta înseamna ca se va reduce proportional si cota unica?

Pana la urma, Tariceanu n-a facut un secret, înca de la începutul mandatului, care a corespuns cu lansarea noilor reguli fiscale, cand a anuntat ca Romania va fi guvernata de 16 procente – numai PD n-a inteles.

Statistica e întotdeauna spectaculosa si arata mereu ca unele procente sunt mai egale decat altele si ca majoritatea este un concept bun de Constitutii, nu de institutii. Aceeasi statistica ne mai arata si ca, trecand de la cotele din Parlament la sondajele de opinie, dintr-un autobuz cu toate locurile ocupate doar 7,32 calatori sunt de acord cu premierul Tariceanu – restul nu, în timp ce într-un tramvai cu calatorii pe scara 28,6 persoane dintre acestia sunt sustinatori ai Guvernului. Procentul corespunde, întamplator, cu cel al blatistilor.

Avand în vedere cotele inegale, cele mai procente procente apartin UDMR, care, cu permanentele ei 7%, abia trece cu fruntea de pragul electoral, dar este întotdeauna la guvernare: a fost mai întai un fel de a cincea roata la caruta în Cabinetul Nastase, a intrat apoi cu drepturi depline în guvernarea 4 de-mpartit la 4 a Aliantei, au fost si cand Guvernul a ramas în 3 roti dupa retragerea PC, iar acum a devenit, e ciudat s-o recunoastem, roata de tractiune a Guvernului-bicicleta al lui Tariceanu.

Si, cum prin 3 puncte trece adesea o singura dreapta, ar veni ca urmatorul guvern minoritar al Romaniei va fi facut doar de UDMR. Iar culmea e ca membrii ei, av#nd o singura lege pentru care lupta si pentru care tot intra prin guverne, aceea a autonomiei, n-or sa fie în stare s-o treaca nici atunci.

Articol aparut in tevista Cultura, nr.: 67 /2007-04-12

Pornind de la un roman al lui Gelu Negrea, prin care acesta “isi ia legitimatia de scriitor”, Mihai Iovanel profita de ocazie in revista Cultura pentru a adauga cateva fraze sistemului sau de teorie literara. El compara literatura de mainstream si cea comerciala in termenii opozitiei parazit - corp parazitat si ajunge la concluzia ca :

“Intr-o industrie editoriala puternica, literatura HiQ este plosnita, baza fiind literatura de consum. (De fapt, literatura americana a reusit sa melanjeze cei doi termeni pana la dizolvarea opozitiei lor initiale – opozitie, de altfel, mai mult teoretica).

La noi – intr-o industrie editoriala anemica – ironia face ca literatura de consum este plosnita; doar ca de supt, nu prea are ce suge nici din mainstream, care e asa cum e (precar si necoagulat), nici din sistem (care are o existenta destul de vaga). “

(…) “Am avut, de-a lungul scurtei noastre istorii literare, mai multe epoci ale literaturii de consum. Chiar si in timpul comunismului am avut asa ceva – amintesc numerosii autori de policiers (o traducere corecta ar fi „romane militiste“) precum Horia Tecuceanu, Ion Ochinciuc etc. Ioan Petru Culianu obisnuia sa citeasca astfel de romane, spunand ca sunt cele mai proaste din lume: era si asta o forma-mutanta de divertisment.

Numai ca literatura de consum e una dintre formele cel mai istoricizate, mai insurubate in context ale literaturii. Conceptul trebuie reinventat periodic.

Dupa ’89 lucrul acesta nu a fost facut.

Si nu numai ca nu a fost facut, dar a fost dispretuit din capul locului. “

Articolul se numeste “Sabia cu luneta” si poate fi citit integral pe siteul revistei Cultura.

In the Death Car - Goran Bregovici / Iggy Pop

Coloana sonora (tema) filmului Arizona Dream de Emir Kusturica.

Prima data cand am auzit poanta asta era intr-un banc cu Stelea. Iar in rolul catelusului era un nou-nascut.

de Nicu Ilie

Astazi sa vorbesti de elite inseamna sa dai un aer neonazist unei discutii. Pana la urma asta e tot ce ne ramane din doctrinele politice si istoria secolului xx: ca elitismul e nazism si prostismul comunism. Iar noi, ca democrati…

Nu putem fi nici una nici alta. Totusi, nimic mai democrat decat topul. El se bazeaza pe vot. Al celor si numai al celor care sunt interesati sa il dea. Cu simpla legitimitate ca vor sa participe. Pe criteriile sau pe lipsa de criterii aleasa de participanti.

De ce par insa topurile niste glumite? Doar pentru ca aloca o cifra unei calitati?
S-a spus ca Nichita nu e superior lui Eminescu si nici Da Vinci lui Dali. In lumea oamenilor de calitate este imposibil sa argumentezi o asemenea propozitie, dupa cum e imposibil sa argumentezi contrariul. Punandu-le cifre si supunandu-i la vot, o faci insa fara nici o dezbatere. 7,62 din 5400 de votanti vs. 8,33 din 3400 de voturi. Avem un castigator. Oricat de stupida i-ar fi mecanica, votul este insa o forma de hermeneutica functionala. El da nota (cu toata polisemia posibila acestui termen) perceptiei noastre, temporal contextualizata si relationata la frecventa de consum a unor (anumite) opere de arta despre autori/actori inchisi in istorie dar care continua sa semnifice.

Contextul a fost acutizat in ultimele decenii prin explozia comunicationala adusa de internet. Acum gasesti orice, mai putin ce te intereseaza. Informatia e inutila fara clasificari, sortari si selectii. Exhaustivitatea este inutila daca nu este directionata.

Criteriile de relevanta google sunt un model al acestui mix: exhaustivitate si vot. Google inghite orice ii propui: un nou site, un nou blog, legal, ilegal, moral dupa orice sort de criterii sau nu. Abia in ultimii ani, dupa 9/11, a inceput o oarecare selectie si numai una deosebit de explicita. Nu mai poti gasi, ca inainte, la o simpla cautare “Cartea de buzunar a teroristului” sau “cum sa faci o bomba acasa”. Exhaustivitatea motorului de cautare ramane insa o premisa ce nu poate fi negata iar utilitatea sa e de necontestat. Pentru a afisa mia sau milionul de rezultate afectate unei cautari, motorul foloseste un top statistic in care fiecare accesare a unui link se constituie intr-un vot care va plasa linkul respectiv mai sus in lista unei cautari ulterioare pe acelasi cuvant cheie. Criteriile sunt mai multe dar nu vreau sa descriu google ci conexiunea dintre top (ca selector, filtru de valoare) si informatie. Cert este ca, relativ la google, folosind acest set cantitativ de criterii, mai multe companii “de top mondial”, intre care Neckermann si TUI, s-au plans ca, atunci cand cineva cauta numele companiei, motorul returneaza mai intai linkurile unor reselleri si subsidiari ai companiei si abia apoi linkul oficial. Surogatul care bate originalul, asta e un mare risk al topului.

Un alt model de top a iscat o polemica in toata media romaneasca saptamanile trecute: Mari romani al TVR. Cu documetare prost facute, prezentari manipulatoare, format festivist si criterii, ei bine, fara criterii, topul a fost permanent atacat in toate publicatiile care n-au fost parteneri ai „proiectului”. „Amestecati mere cu pere” a fost acuza de baza. Au oripilat, de asemenea, („atat de sus?”, „atat de jos?”, „dupa cutare?”) prezentele in top ale unor politicieni, driblangii si hahalere contemporane. Personal, ca dinamovist, m-am bucrat ca numarul 1 a iesit Stefan cel Mare, dar m-as fi bucurat si mai mult daca in top, undeva la retrogradare, ar fi iesit Ghencea. (Nota: Google nu m-a ajutat sa aflu cine a fost Ghencea, iar cultura generala nici atat). Dincolo insa de aceasta descriere, mai mult sau mai putin malitioasa, avem un top. Obtinut cu voturi, destul de multe. De o oarecare relevanta. Dar unul care n-a multumit decat pe organizatorii sai, si si pe acestia doar pentru ca s-a vorbit de el, oricum, dar mult, ceea ce e una din legile de baza ale popularitatii. Ratingul n-a fost nici el prost, raportat la cheltuieli.

Atunci care e problema? Sau are vreo problema topul asta?

Sa recapitulam mecanica unui top abstract: se intocmeste pe chestiuni de interes periferic, participantii sunt voluntari, ei participa explicit sau implicit iar calitatea de votant nu necesita nici o calificare sau preselectie. Apoi: un top are utilitate si functionalitate. El constituie o modalitate de expresie a aprecierii sau deprecierii fata de un produs (predominant cultural), dar creaza si o necesitate de consum pentru cei care n-au accesat inca respectivul produs. Pentru a reusi asta, topul trebuie sa satisfaca urmatoare morfologie: sa fie credibil – respectiv rezultatele sale sa corespunda in linii mari criteriilor, gusturilor si valorilor noilor consumatori.

Asta inseamna ca un top functioneaza in ceea ce priveste muzica si filmul, cele mai industrializate si serializate dintre arte, si au o relevanta diminuata acolo unde obiectul cultural (atat in productie, cat si in distributie/consum) are o doza mai redusa de fabricare.

Ca sa inchei cu TVR-ul, obictele culturale (personalitatile) propuse standardizarii in topul lor nu sunt unele de pe piata culturala curenta si astfel topul e gratuit si lipsit de orice relevanta. Pentru ca nimeni n-o sa consume mai mult Stefan cel Mare (ce ar fi de consumat?), nimeni n-o sa citeasca mai mult despre Nadia Comaneci (sau n-o sa vada mai multe stiri mondene sau n-o sa caute mai multe inregistrari ale „1”-lui de la Montreal sau nu stiu ce altceva) sau va evita, sa zicem, un Nae Caramfil sau un Rebreaunu (care nici nu stiu daca au fost sau nu in top 100).

Exista insa si un alt tip de top: Forbes (sau, pentru ca suntem romani, Top 300 Capital). Fara voturi, ci pe cifre inerente materiei de studiu. Valoarea de piata a unor oameni, companii sau produse/marci, stabilita pe o serialitate si criterii omogene, cu atat mai obiective cu cat ele sunt valori contabile (cifra de afaceri, lichiditati, capitaluri sociale etc.) duc la ierarhii greu contestabile si dau evaluari relevante. Aceste topuri, pe care le voi numi „naturale” intrucat singurul act de interpretare este cel care apartine contabililor, prezinta (mai putin votul) aceleasi trasaturi privind existenta unor produse standardizate, prezinta o buna orientare asupra importantei sociale (economico-sociale) dezbatute si aloca o cantitate precisa unei calitati determinate. Sigur, desi in unele cazuri ar fi indreptatiti, dupa criteriile globale ale topului, sa o faca, capii mafiilor nu vor face parte mai niciodata din aceste topuri pentru ca ele se refera la averile detinute explicit si pentru care s-au platit taxe la adevarata valoare. Chiar si hermeneutica financiara are limitele ei.

Obiectivitatea unui top „ne-natural”, privitor deci la proiectii culturale, interpretabile, raportate totusi individual in ciuda serialitatii lor, este data de trend. Un site cum e imdb.com (internet movie database), construit in jurul unui top, e un bun exemplu. Relevanta acestuia este unanim recunoscuta in mediul consumatorilor de film si indeobste recunoscuta in mediul cunoscatorilor din domeniu. In general unui film ii este alocata o valoare numerica pertinenta, dovedind o calitate buna si corecta a celor care participa la top. Discrepantele exista si ele, daca luam in discutie, ca greseala in jos, numai cazul filmului „Caligula” al lui Tinto Brass, punctat cu doar 4 si ceva, sau, invers, „Fereastra din spate”, unul dintre cele mai monotone si anoste filme Hitchcock, dar care se afla in primele pozitii ale topului „all time”.

Pe scurt, intr-un top nu e nici o filosofie, dar exista tentatia uneia. El vrea sa stabileasca pe cel mai bun (lucram cu o categoremata inca aristotelica) dintr-un domeniu sau clasa. Nu e concurs, nu e campionat, e vot. Obiectele nu interactioneaza intre ele, ci doar cu referentul/alegatorul. In ciuda faptului ca fiecare alegator se raporteaza individual la obiect, topul capata obiectivitate (se de-subiectiveaza) printr-un numar cat mai mare al celor care voteaza. Astfel, printr-un „colegiu electoral” cat mai extins cantitativ, cat mai popular, un top poate rezulta (poate scoate ca output) o elita a clasei de obiecte supusa alegerii. Cel putin in cazul topurilor, elita nu se autoinstituie ci decurge din popularitate. Ca si alegatorii, nici obiectele nu sunt supuse unei preselectionari, alta decat apartenenta lor la o clasa de obiecte.

Introducand discutiei si alte axe de costatare, cum ar fi concurenta, valoare individuala de utilizare, istoricitatea si corelarea economica a valorilor sociale, si extinzand simultan comparatia si asupra altor clase de alegeri publice, obtinem un tabel de tipul:

- elitele politice sunt preselectionate (un politician tanar e „crescut” de unul mai batran care il propune si sustine; principiile politice parcurg o intreaga scara de organizare de la idee publica, sustinere informala pana la institutionalizare si constitutionalizare), obligatorii (rezultatele algerii trebuie respectate si de catre cei care n-au ales sau au ales altceva), au o istoricitate (cuantificare) stadiala si nu se afla in concurenta directa, ci numai raportata la elector sau la maniera de alegere/numire;

- elitele economice sunt preselectionate, voluntare (consumatorul e convins, nu obligat), concurente indirect, cu o istoricitate permanenta;

- elitele sportive sunt preselectionate, voluntare, concurente direct si cu o istoricitate permanenta;

- elitele culturale sunt preselectionate, obligatorii, concurente indirect si cu o istoricitate stadiala.

Introducand cuantificatori matematici oarecum arbitrar (!), topurile nu se regasesc fara rest in nici una dintre categorisiri. Magia cifrei alocate la-ceva le da un substrat pitagoreic si acelasi dram de adevar ca al mitologiei pitagoreice. Ierarhia stricta (top 10, top 50, top 300), cu aparenta sa de ordine formala, este, totusi, doar o repartizare, nu o departajare. De exemplu, in topul 250 filme de la imdb, nota 8,6 corespunde pozitiilor 15-26 (desi fiecare pozitie este alocata unui film anume), nota 8,5 pozitiilor 27-24 s.a.m.d. Pozitiile unui top sunt asadar doar intriga intregii povesti care altfel ar suna tern, poate chiar repulsiv: „Tineti cont de sfatul nostru”.

Copyright: Nicu Ilie. Reproducerea acestui material nu poate fi facuta decat in limita maxima a 500 de semne, cu indicarea sursei, conform mentiunilor legale si normelor asociate proprietatii intelectuale.